A fost odata ca niciodata, in timpuri atat de vechi incat putini si le mai amintesc, o lume mult mai senina decat cea in care traim. Oamenii erau atat de veseli si linistiti, totul era inconjurat de iubire si unde este iubire, cu siguranta sunt si o multime de flori. Acesti oameni plantau flori pretutindeni, de cate ori rosteau un cuvant de iubire, pe campie, deal, pe coastele abrupte ale muntilor..., pe plajele insorite, chiar si marile purtau gradini plutitoare. Aerul pe care il inspirau era incarcat de parfum, astfel incat parul si pielea lor mirosea mereu a flori. Cand nu a mai ramas loc pe pamant, au inceput sa le planteze pe norii pufosi. Urcau in fiecare zi pana deasupra lor cu vase incarcate cu apa proaspata de rau si le udau. Se spune ca atunci s-a nascut ploaia, din iubire.
Azi cate plante mai avem in jur? Cat parfum ni se ascunde in par si porii pielii? Oare asta sa fie motivul pentru care nu mai ploua? Am uitat sa iubim?