Zilnic ne plangem, ne simtim tristi, deznadajduiti, nedreptatiti, deprimati. Ne punem pe fata valul tristetii si ne adunam cu grija lacrimile. Simtim uneori ca toata tristetea asta ne sufoca si orice bucurie, cate de marunta, nu ajuta.
Priveam azi pe strada chipuri. Zeci de chipuri de oameni necunoscuti si pe cele mai multe dintre ele citeam tristetea. Printre ele insa erau si chipuri intepenite, ...chipuri care de mult nu au mai schitat un zambet. Priviri sterse din care de mult a fugit speranta. Frunti incruntate. Lacrimi agatate de pleoape, gata sa se prelinga pe obraz.
Oare asa voi ajunge? Nu cred. Am o familie care ma iubeste, prieteni putini dar buni, am o slujba care imi asigura un trai decent, si ieri, am zambit. Si cu siguranta voi gasi si azi un motiv.
Chiar e nevoie sa vezi tristetea si suferinta altora ca sa iti dai seama cat esti tu de fericit?